Articole precedente din seria aceasta:
Vis efemer #1 – Ea – plecare
Vis efemer #2 – La şcoală

O lumină roşiatică pâlpâia în jurul neonului troienit. Priveam în sus la spirala de fulgi ce-mi jucau feste în negrul cerului. Simţeam vântul ocolindu-mă gentil, braţele purtate uşor iar timpul parcă s-a oprit. Mă simţeam frugal, dornic să ramân sclav pe veci dansului feeric al lor.

Oftez prelung şi caut urmele care le-am pierdut cu ochiul. Fulgii le acoperă, trebuie să mă grăbesc. Mă simţeam uşor obosit, aspiram imbold din’nauntru.

Ecouri, din ce în ce mai puternice, se spărgeau în capul meu. Bocete. Ale cui, unde, cum, de ce? Mergea plângând în pumni, vărsând lacrimi care le simţeam arzând în mine. Erau prea sincere, prea pure.

“Emi..e….ee… a fost… o loveşte… nuştiu unde e.. mă tem…mi-e frică! …..” şi a întins braţele, cuprinzând gâtul meu, strângându-l puternic. Ochii ei superbi erau acum roşii de la plâns şi citeam pe faţa ei o frică şi o spaimă care mă clătinau din temelii. Tremuram, încercând să mă adun. Simţeam cum inima pompa adrenalină şi vasele de sânge se încordau să ajungă la fiecare celulă, la fiecare filament, la fiecare părticică din corpul meu.

Aş fi vrut să mă divid, să plec, să o salvez, dar nu puteam alege. Apare AA. ,prietenul meu cel mai bun. Ne înţelegem din priviri, ne dăm salutul frăţesc apoi el coboară ca vântul la vale, în căutarea celeilalte.

“Am un singur lucru de făcut, trebuie s-o duc acasă! Trebuie.”
Am luat-o în braţe şi păşind temeinic pe drumul din piatră cubică, am pornit spre casa ei, un loc ce-mi vântura fiori pe şina spinării. Mă simţeam mai nervos ca niciodată, m-i sau aprins călcâiele.
Plângea în continuare, suspinând tăios în braţele mele. Îmi simţeam ochii umezi, spatele încordat şi mânuţele ele strângându-mă cu foc.

Drumul era anevoios, raza orizontului aproape nulă, fulgii alunecau pe pârghii de sus puse.

Suflam greu cam un taur. Aerul rece se izbea de pieptul meu, brăzdând faţa mea cu niţel ger.
Era ultima etapă a drumului, locul cel mai periculos, perfect pentru o ambuscadă. Nu ştiam cu ce mă confruntam, nu ştiam la ce să mă aştept dar pumnii mei erau pregătiţi. La fel şi bâta din lemn de stejar ce o aveam în ghiozdan.

La jumătatea coborâşului simt un dup pe lângă mine. Adrenalina e explodat în mine, am apropiat-o pe ea la pieptul meu şi colţul ochilor urmăreau orice mişcare în jur. M-am oprit, aşteptându-l.

O fiinţă hidoasă urca la deal cu braţele lăsate, capul în jos. Avea un spate imens, de la depărtarea părea un soi de om. Ştiam că el este. S-a oprit la 20 de paşi în faţa mea, împingând abur pe nările hâde, ridicând privirea în care scormoneau 2 ochi în întregime negri.

Îl simţeam mai puternic ca mine. Mai rapid, mai viclean. Am lăsat fiinţa care o protejam jos, cu telefonu tinând numărul “1″ apăsat, zicându-i să se depărteze, înţelegând un noiam de lucruri din ochii mei.

Demonul se uita la ea cum se retrage, ajungându-i balele până în pâmânt. Ar fi vrut să sară pe mine, dar nu eram obiectivul lui. Am încremenit văzundu-l cum o priveşte. Ochii m-i se bulbucau în cap, simţeam venele pocnind. “Singura şansă a mea e să fiu mai inteligen. Îl omor, ÎL OMOR!”.

Demonul păseşte în spate luându-şi avânt şi sare asupra ei înclestând ghearele. Îl pocnesc drept în creştet, năucitor de tare [...]

Episodul următor – Ea şi confruntarea

(mâine sau poimaine, 05-06.02.2010)

“Încă nu am scăpat, cerberii mă urmăresc. Dacă nu vine AA. ,voi muri singur [...]“