Amintiri din copilarie – 7. Prin paduri


Uncategorized / Wednesday, June 6th, 2018

Era in preajma sarbatorilor de Pasti, pe cand aveam eu 6 anisori. La fiecare astfel de sarbatoare, pana acum 10-12 ani, mama mergea mereu la bunici sa coaca cozonac, deoarece ei aveau un cuptor din acela de lut, taranesc.
Era o vreme destul de friguroasa, imi amintesc ca nu trecuse mult timp de cand se topize zapada. Eu, inarmata cu bundita si cu o pereche de papuci mai mari de-a unui var de-al meu pare-mi-se, am iesit in drum la joaca, cu alti copii veniti si ei necaz pe capul bunicilor.
Pentru a explica acei papuci cu 2-3 numere mai mari, trebuie sa va spun si faptul ca eu ma incapatanasem sa merg al bunici cu pantofii cei noi, iar mama imi spune: Ia-ti altceva daca iesi la joaca. Eu, desigur, cum sa-mi iau niste papuci pe marimea mea?! Iau ceva numai sa se enerveze mama ca ma vede cu niste papuci care-mi cad din picioare (de ciuda ca nu ma lasase cu pantofii cei noi).
Buuun. Zis si facut, strig eu dupa adultii din bucatarie ca plec: Nu te duci departe!!! Nuuu! Aici stau!
La casa de alaturi erau 2 fete, venite si ele in vacanta. Am mers cu ele in livada de peste rapa, foarte aproape de casa bunicilor. Acolo ce sa vezi, mai era o gloata mare de copii ce jucau prinsa prin copaci. Din pacate pentru noi, multi din acei copii se pregateau sa plece cu copiii altor vecini, al caror tata era cioban, la stana de oi a acestora. Va fi distractiiiiiiiiiiv! He he, si copchilul de ce sa nu plece si el? Lasa ca pana termina mama cozonacul, ma si intorc.
Stana se afla pe un deal, zona numita Bulboasa.

Si e asa depaaaaaaarte. Am pornit eu la drum, ca o viteaza ce sunt. Ajunsi acolo, flamanzi toti ca vai de noi, nici nu am avut timp sa ne trangem sufletele ca ne spune ciobanul: Mergeti mai repede acasa ca acusi se intuneca. Zis si facut, ne pornim pe drum.
Ca sa ajungem acolo si inapoi, trebuia sa trecem printr-o padure. Si era ceva noroi. Eu ramaneam mereu ultima, ca mi se blocau papucii in noroi (na, daca mi-a trebuit sa fac in ciuda…), de-mi venea sa plang. Am mai si cazut de m-am murdarit cand copiii localnicilor ne-au pacalit ca in padure este un mos urat, cu barba luuunga si impletita care daca ne prinde ne indeasa intr-un sac si ne duce haaaat departe. Si fugi neica, doar nu vrei sa nimeresti in coliba unui psihopat. Ce dreptate are mama uneori, oare de ce nu am ramas eu in livada?!
Ajunsa inapoi in livada vad in departare toata familia mea ce ma cauta! Si ce bucurie mi-a inundat atunci fiinta, nu stiam ce va urma… De la atata sperietura, nestiind unde sunt, s-au apucat toti sa ma caute. Mama, cand m-a prins in mainile ei, m-a certat, amenintat si pedepsit, sa se asigure ca nu mai fac (ei n-am mai facut…), apoi m-a luat in brate (ce sa mai plang cand eram vinovata), si-apoi saraca s-a apucat de plans.
Din ce am aflat eu peste ani si ani, cand radeam cu  ea pe seama a ceea ce-am mai facut eu in copilarie, mi-a spus ca prin padurile alea chiar umbla un om mai ciudat…