Articole precedente din seria aceasta:
Vis efemer #1 – Ea – plecare
Vis efemer #2 – La şcoală

O lumină roşiatică pâlpâia în jurul neonului troienit. Priveam în sus la spirala de fulgi ce-mi jucau feste în negrul cerului. Simţeam vântul ocolindu-mă gentil, braţele purtate uşor iar timpul parcă s-a oprit. Mă simţeam frugal, dornic să ramân sclav pe veci dansului feeric al lor.

Oftez prelung şi caut urmele care le-am pierdut cu ochiul. Fulgii le acoperă, trebuie să mă grăbesc. Mă simţeam uşor obosit, aspiram imbold din’nauntru.

Ecouri, din ce în ce mai puternice, se spărgeau în capul meu. Bocete. Ale cui, unde, cum, de ce? Mergea plângând în pumni, vărsând lacrimi care le simţeam arzând în mine. Erau prea sincere, prea pure.

“Emi..e….ee… a fost… o loveşte… nuştiu unde e.. mă tem…mi-e frică! …..” şi a întins braţele, cuprinzând gâtul meu, strângându-l puternic. Ochii ei superbi erau acum roşii de la plâns şi citeam pe faţa ei o frică şi o spaimă care mă clătinau din temelii. Tremuram, încercând să mă adun. Simţeam cum inima pompa adrenalină şi vasele de sânge se încordau să ajungă la fiecare celulă, la fiecare filament, la fiecare părticică din corpul meu.

Aş fi vrut să mă divid, să plec, să o salvez, dar nu puteam alege. Apare AA. ,prietenul meu cel mai bun. Ne înţelegem din priviri, ne dăm salutul frăţesc apoi el coboară ca vântul la vale, în căutarea celeilalte.

“Am un singur lucru de făcut, trebuie s-o duc acasă! Trebuie.”
Am luat-o în braţe şi păşind temeinic pe drumul din piatră cubică, am pornit spre casa ei, un loc ce-mi vântura fiori pe şina spinării. Mă simţeam mai nervos ca niciodată, m-i sau aprins călcâiele.
Plângea în continuare, suspinând tăios în braţele mele. Îmi simţeam ochii umezi, spatele încordat şi mânuţele ele strângându-mă cu foc.

Drumul era anevoios, raza orizontului aproape nulă, fulgii alunecau pe pârghii de sus puse.

Suflam greu cam un taur. Aerul rece se izbea de pieptul meu, brăzdând faţa mea cu niţel ger.
Era ultima etapă a drumului, locul cel mai periculos, perfect pentru o ambuscadă. Nu ştiam cu ce mă confruntam, nu ştiam la ce să mă aştept dar pumnii mei erau pregătiţi. La fel şi bâta din lemn de stejar ce o aveam în ghiozdan.

La jumătatea coborâşului simt un dup pe lângă mine. Adrenalina e explodat în mine, am apropiat-o pe ea la pieptul meu şi colţul ochilor urmăreau orice mişcare în jur. M-am oprit, aşteptându-l.

O fiinţă hidoasă urca la deal cu braţele lăsate, capul în jos. Avea un spate imens, de la depărtarea părea un soi de om. Ştiam că el este. S-a oprit la 20 de paşi în faţa mea, împingând abur pe nările hâde, ridicând privirea în care scormoneau 2 ochi în întregime negri.

Îl simţeam mai puternic ca mine. Mai rapid, mai viclean. Am lăsat fiinţa care o protejam jos, cu telefonu tinând numărul “1″ apăsat, zicându-i să se depărteze, înţelegând un noiam de lucruri din ochii mei.

Demonul se uita la ea cum se retrage, ajungându-i balele până în pâmânt. Ar fi vrut să sară pe mine, dar nu eram obiectivul lui. Am încremenit văzundu-l cum o priveşte. Ochii m-i se bulbucau în cap, simţeam venele pocnind. “Singura şansă a mea e să fiu mai inteligen. Îl omor, ÎL OMOR!”.

Demonul păseşte în spate luându-şi avânt şi sare asupra ei înclestând ghearele. Îl pocnesc drept în creştet, năucitor de tare [...]

Episodul următor – Ea şi confruntarea

(mâine sau poimaine, 05-06.02.2010)

“Încă nu am scăpat, cerberii mă urmăresc. Dacă nu vine AA. ,voi muri singur [...]“

Metanphetamine effect.

Eram eu. Cred. Stăteam într-o bancă făcută dintr-o tăbliţă albă cu picioare de lemn proaspăt. Eram în spatele clasei, exact pe locul unde stau la şcoală. De ce? Nici eu nu ştiu. Un fel de adiere îmi biciue faţa şi după ea un damf de iasomnie.

Mă uit pe fereastra deschisă.. câteva raze de lumină mă atingeau şi apoi dispăreau. Închid ochii. Începe a ploua. Stropi mari şi reci pocneau în acoperişul de tablă al şcolii. Parcă îî simt zvâcnind prin mine. Mie frig.

Era plin de elevi şi eleve. Clasa răsuna de vorbe, triluri,  şoapte care nu le înţelegeam. Pentru mine, e atât de linişte încât îmi simt răsuflarea pătimaşă şi grea ca un munte peste umerii mei.
Simt cum de sus nişte ochi uriaşi îmi urmăresc fiecare mişcare.

Pe lângă banca mea trec două fete ce mă ţintuiesc cu privirea. Nu le cunosc, dar glasul meu scârţâie timid în prezenta lor. Se opresc în faţa mea, mă salută, chicotind. Zic “Salut”, dând din cap ostentativ. Se pare că ne cunoaştem de o viaţă după monologul ulterior. Ce se petrece?

Pun capul pe bancă, ca şi cum ai scoate un aparat din priză, aşa au dispărut toţi. Numai era nimeni.De ce? Survine un filament de lumină roşiatică, excesiv de difuză, la capatul braţului stâng. Un neuron îmi declansează susţinerea energetic. Mă simt obosit. Încerc să inchid ochii, sorbind cu sete mult aer,  să îmi iau un moment pentru mine.

Simt pe cineva cum îmi pune mâna pe umărul drept. Mă cutremur. Ce vrea de la mine, cine o fi? Refuz să scot bărbia din piept şi să deschid ochii. Un glas vibrează încet, “Sunt eu!”. Toată suflarea vieţii m-i sa urcat în obraji şi mă simţeam străpuns cu o mie de ace minuscule. Deschid ochii şi mă uit la ea, dintr-o parte.

Mă simţeam străin iar prin sinapsele mele circula câteva cuvinte care nu le puteam rosti. Ne uitam unul la altu, parcă mai timizi ca niciodată. Ea se leagănă uşor din trup, ronţâind gingaş un baton de ciocolată. “Vrei?”. Am muşcat o bucăţică mică. Excesiv de dulce, cu o esenţă puternică.

Mă uit zâmbind uşor la ea. Ce se întâmplă? Aş fi vrut să mai fac o incercare să-i zic ceva, dar ochii ei  mă priveau stingheriţi, parcă mai cuminţi ca niciodată . Mă simţeam vinovat.

Îmi zâmbeşte, mâna ei de o intensitate deosebită atinge degetele mele.

M-am trezit. E vineri.

post scriptum 1: dragi colegi din blogosferă, dacă v-aţi apucat a scrie un text, scrieţi-l fluent. Nu mergeţi la baie, nu mers la frigider după o sticlă de cola, nu tu răspuns la interfon. Staţi şi scrieţi. Cel mai bine.

post scriptum 2: proces de creaţie, estimativ 3-4 ore.

post scriptum 3: v1 quote “and that’s because memories still torment me, because they can’t dissapear”.

(C) Gavriluţă Emanuel – ianuarie 2010