Am ajuns acasă pe la ora 3 dimineaţa după ce am doborât 3pet-uri şi o tonă de chipsuri. Până la 10:32am a fost cale lungă. Ce feste mi-a mai jucat subconştienul? Huh, am subiecte o perioadă.

• Primul a fost foarte confuz, eram singur şi mă plimbam parcă aş fi fost turmentat, priveam dintr-o parte în sus şi parcă aselenizau nişte extratereştrii. A urmat o mică/mare încăierare, am scăpat cu bine.
• În al 2-lea, o fată care o cunosc, P. îmi arăta subtil tocmai ce am scris aici. Uneori şimteam că sentimentele ele sunt pure şi innocente şi astea mă prăbuşea. S-a terminat prin încercarea mea asiduuă de a face totul pe placul ei. Am reuşit? Ve-ţi vedea.
• Al 3-lea a fost extrem de real, unul dintre cele mai bine construite vise care le-am avut. Eram într-un soi de oraş antic, într-o junglă şi eram în continuu atacaţi de tot felul de gorile, târâtoare lei hibrizi şi alte ciudăţenii. Am ajuns într-un fel de labirint şi trebuie să găsim o cheie să iesim, ne-am despărţit dar până la urmă am reuşit să ne găsim unii pe alţii. Cum s-a terminat? Va urma.
  

Am şi alte articole începute, “Ea – portret” şi “Ea – parc” de o frumuseţe covârşitoare. Aştept momentu potrvit să le public, mai trebuie şlefuite niţel.

/*Acest text este o continuare a articolul precedent “Ea şi drumul spre casă“, din seria “introspecţiile subconştientului”.

“Demonul păseşte în spate luându-şi avânt şi sare asupra ei încleştând ghearele. Îl pocnesc drept în creştet, năucitor de tare [...]“

Braţul drept încă se zguduia după impactul dur, degetele sau încordat încă o dată şi scrâşnind din dinţi, i-am trimis un pumn la baza capului. L-aş fi putut despica dintr-o lovitură cu bâta de stejar, din ghiozdan. L-aş fi putut. Dar nu.

Am crezut că l-am terminat. Aştepta să se ridice, codul etic după care funcţionez nu mă lăsa să-i dau fatalitatea atât timp cât este în genunchi. E mai tare decât cred, şi-a încruntat privirea şi îi simţ furia printre gemete. Am întors trupul să văd daca ea e în siguranţă şi am trezit sub pumnii lui, izbit drept în piept. Mă lovea încontinuu, ca un animal, ar fi vrut să-i mor sub asediul plesniturilor.

Încerc să mă eliberez dar lovitura mişelească primită m-a năucit. Iartă-l pe drac, uite ce păţăşti.

Zapada topidă de un vulcanic sânge proaspăt ce-mi invadase corpul forma o imagine sinistră, mă prăbuşeam cu ochii înlăcrimaţi, cu gândul şi privirea la ea. Aş fi vrut să dorm, să dorm..

…

Îmi strâng fiecare fărâmă de putere din corp şi scremându-mă încerc pentru ultima oară să mă eliberez. Gândul la ea mă face zdravăm şi-ncep a-l pocni eu pe el, atât de intens şi atât de tare încât capul i se afundă în stratul de omăt. A dispărut sub ultimul cot criant, drept în piept.
A dispărut.

Eram răvăşit, încercam să mă adun. Mi-a sărit în braţe ţipând într-un fel de bucurie înăbuşită de plâns şi lacrimi. Numai ştiu ce s-a întâmplat de aici, nu-mi amintesc exact ce am visat, dar m-am trezit în faţa casei ei.

Am lasat-o jos, am zis noapte bună. Suav, ale ei buze delicate au acoperit fruntea mea, intens şi pline de emotivitate covârşitoare.. L-a prelungit ca să treacă în el o bună parte din sufletul ei plin de înduioşare. Aştept zvâcnind să intre în casă. Apoi, cu paşi grei, cu umerii lăsaţi, cu braţele la inaintere, am plecat să-mi înfrunt himerele, până acasă.

Capul începe a-mi răsuna o melodie cunoscută. Ştiam că va fi ultima mea seară pe pâmânt. Hâdul vrea revanşa şi nu vine singur, sunt sigur. Dacă nu vine AA. voi muri singur.

(îl voi scrie în zilele următoare )

Metanphetamine effect.

Eram eu. Cred. Stăteam într-o bancă făcută dintr-o tăbliţă albă cu picioare de lemn proaspăt. Eram în spatele clasei, exact pe locul unde stau la şcoală. De ce? Nici eu nu ştiu. Un fel de adiere îmi biciue faţa şi după ea un damf de iasomnie.

Mă uit pe fereastra deschisă.. câteva raze de lumină mă atingeau şi apoi dispăreau. Închid ochii. Începe a ploua. Stropi mari şi reci pocneau în acoperişul de tablă al şcolii. Parcă îî simt zvâcnind prin mine. Mie frig.

Era plin de elevi şi eleve. Clasa răsuna de vorbe, triluri,  şoapte care nu le înţelegeam. Pentru mine, e atât de linişte încât îmi simt răsuflarea pătimaşă şi grea ca un munte peste umerii mei.
Simt cum de sus nişte ochi uriaşi îmi urmăresc fiecare mişcare.

Pe lângă banca mea trec două fete ce mă ţintuiesc cu privirea. Nu le cunosc, dar glasul meu scârţâie timid în prezenta lor. Se opresc în faţa mea, mă salută, chicotind. Zic “Salut”, dând din cap ostentativ. Se pare că ne cunoaştem de o viaţă după monologul ulterior. Ce se petrece?

Pun capul pe bancă, ca şi cum ai scoate un aparat din priză, aşa au dispărut toţi. Numai era nimeni.De ce? Survine un filament de lumină roşiatică, excesiv de difuză, la capatul braţului stâng. Un neuron îmi declansează susţinerea energetic. Mă simt obosit. Încerc să inchid ochii, sorbind cu sete mult aer,  să îmi iau un moment pentru mine.

Simt pe cineva cum îmi pune mâna pe umărul drept. Mă cutremur. Ce vrea de la mine, cine o fi? Refuz să scot bărbia din piept şi să deschid ochii. Un glas vibrează încet, “Sunt eu!”. Toată suflarea vieţii m-i sa urcat în obraji şi mă simţeam străpuns cu o mie de ace minuscule. Deschid ochii şi mă uit la ea, dintr-o parte.

Mă simţeam străin iar prin sinapsele mele circula câteva cuvinte care nu le puteam rosti. Ne uitam unul la altu, parcă mai timizi ca niciodată. Ea se leagănă uşor din trup, ronţâind gingaş un baton de ciocolată. “Vrei?”. Am muşcat o bucăţică mică. Excesiv de dulce, cu o esenţă puternică.

Mă uit zâmbind uşor la ea. Ce se întâmplă? Aş fi vrut să mai fac o incercare să-i zic ceva, dar ochii ei  mă priveau stingheriţi, parcă mai cuminţi ca niciodată . Mă simţeam vinovat.

Îmi zâmbeşte, mâna ei de o intensitate deosebită atinge degetele mele.

M-am trezit. E vineri.

post scriptum 1: dragi colegi din blogosferă, dacă v-aţi apucat a scrie un text, scrieţi-l fluent. Nu mergeţi la baie, nu mers la frigider după o sticlă de cola, nu tu răspuns la interfon. Staţi şi scrieţi. Cel mai bine.

post scriptum 2: proces de creaţie, estimativ 3-4 ore.

post scriptum 3: v1 quote “and that’s because memories still torment me, because they can’t dissapear”.

(C) Gavriluţă Emanuel – ianuarie 2010

Scriu aşa de rar sau deloc?

Nu încep cu teorema relativităţii ca să fac un paragraf inutil. Treaba e simplă. Pur şi simplu m-am săturat de designul actual, e învechit, inspiraţie este dar motivaţie mai deloc. Momentan lucrez la o versiunea personalizată a temei “Arthemia” free şi o fac exact aşa cum vreau eu. Probabil mai durează o săptămână, maxim. Să zicem.

Acum. Am nişte subiecte care stau ca pe jar a fi publicate, mă fac harnicuţ şi încep să le scriu.

Stock used: BT-05-GVL
Magic version modifications:

• low back bumper, coborâtă până la 20 cm de sol.
• eleron mediu cromat
• jenţi 18″ ţoli (ieşite 2-3 cm în afara caroseriei, atât cât e legal)
• faruri customizate
• 2 x2 ţevi eşapament
• lateral kits

post scriptum: nu sunt un pasionat al tuning-ului, am vrut doar să văd ce-mi poate mâna… şi da, dacă aş avea 4-5000 mii euro mi-aş face un loganel superb după versiunea mea.
Atât pe azi, până mâine, sănătate!

Eu, sunt născut în 93′, la câţiva ani de la căderea regimului comunist, nu am avut cum înţelege câteva lucruri, deci vă rog să-mi scuzaţi unele greşeli în viitoare paragrafe. Înformaţiile sunt găsite pe diferite website-uri, concluziile sunt personale.

În jur de 1.500 de persoane au murit în luptele de stradă confuze din Bucureşti, Timisoara şi alte oraşe, între 16-22 decembrie 1989 pentru ca noi, astăzi, să ne bucurăm de altă societate.

Oameni au murit. Nimeni nu ştie de ce. Pentru un trai mai bun. Pentru a nu mai sta la coadă la pâine şi lapte. Pentru a putea vorbi şi gândi liber.

Au trecut douazeci de ani de la asazisa revolutie care ne-a scapat de comunism si care ne bagat in randul lumii, si totusi, inca mai poti vedea lucruri care ne amintesc de atrocităţile lui. Dar noi evouluăm. Ne umplem de mall’uri, de KFC’uri şi Mc Donalds’uri, de şaormarii, de crâşme şi maşini de lux şi ne strecuram zilnic prin gunoaiele care ne-au năpădit orasele.
(more…)

Gata şi cu sărbătorile. Gata şi cu somnul la 5-6 dimineaţa şi trezirea dupa miezul zilei. Gata cu mâncarea, băutura în exces, care n-aţi pus la loc sigur, asta este ). Nu ştiu, începutul aista di an mi-o trezit apetitul în a face multe lucruri, mai ales spre blog.

Mai am ceva episoade de devorat din “Supernatural” sezonul 4 şi încă 10 din sezonul 5. După, am de făcut o gramadă de lucruri care nu le-am făcut până acum.

Vine şcoala? Vin posturile scurte şi videoclipurile pentru a scrie un articol daily? Eii daa, la mine vine 2.0. Am planuri mari în cap, de-oi fi sănătos să le pun în aplicare.

Spor, sănătate şi toate cele în noul an!

Gata şi cu 2009. E ora 17:00, deja vin colindătorii, dau din zurgălăi, se simte miros de colăcei din bucătărie şi eu scriu ultimile paragrafe din acest an.

Voi încheia acest an plin de lucruri foarte bune mulţumind cititorilor de pe zmagic.ro, cititori care le mulţumesc că sunteţi aici, că mă citiţi, că comentaţi articolele şi poate, prin voi, sunt mai bun pe zi ce trece.

Închei prin a vă spune petrece frumoasă de revelion, multă şampanie să curgă dar s-aveţi grijă cu jack daniels & jb. Pe noul an s-aveţi parte de femei frumoase, belşug, sănătate, câte-o mână frecvent pe un bulan sau o ţâţă şi multe succese pe orice plan.

Em vă spune “La mulţi ani!” !