Astazi se implinesc 2 ani de cand am scris prima oara pe acest domeniu. As vrea sa trag o linie sa scriu despre multe lucruri dar se pare ca netu si wirelessul din hotel suks puternic. O sa merg diseara in mall ca acolo sunt oameni care se respecta si stiu sa instaleze calumea un wireless, sa mai scriu ceva.

Totodata, care e de prin Constanta si vrea sa iesim la o bere, brainiac meet aveti numaru meu pe pagina de contact.
—————————————————————————————————————–
Editat azi, 25.07.2010:
O să mergem pe 2 ramuri primordiale.
Constat bucuros ca din ce in ce mai multe persoane incep să mă cunoască via blog, îmi citesc arhivele pe aceşti doi ani şi îşi formează o părere, bună sau mai puţin bună.. că deh, am şi eu la articole mai volatile.

Primul articol. Subţirel, ziceam destul de puţine şi ştiam în ce mă bag. Oricum mă amuză, am să îi dau un edit mititel, săl mai şlefuiesc niţel. Acum 1 an.

Sunt plăcut surprins de textele din “Introspecţiile subconştientului“, serii care reprezintă mult pentru mine. Am primit şi telefoane de la diverşi oameni, ba chiar 2 din post-uri au fost publicate în Oradea şi Timişoara în ziarele locale şi cu aceasta ocazie mulţumesc doameni Podoc Mihaela pt. sfaturi şi împărtăşirea lor şi în vestul tării. (ASOP, încă aştept şi eu un exemplar )

Deasemenea, FREE HUGS fără alte comentarii.

Mi-am promis ca o să mai scriu şi am să fac asta. E greu pănă mă pun în mişcare să-mi intru în mână, să scriu din onnline mă dezgustă iar textele de suflet sau amuzament sunt doar pentru persoanele care mă urmăresc constant. Nu urmăresc traficul, urmăresc reacţiile oamenilor la unele schimbari de comportament, atitudine şi perspectivă.

Şi sunt convins că sunt mulţi care mă citesc şi asteaptă să mai scriu câte ceva. OPT GB trafic pe lună nu se face cu 5 posturi/30 zile, se face muncind din greu şi adunând oameni care vor să citească ceva de calitate, nu coperte strălucitoare şi deep throat spam. Ştiţi cum e, mai răruţi şi mai capabili decât mulţi melteni.

Blogger în onnline şi social-media.

650 texte, peste 120 drafturi, o să mă fac mai hărnicel să public şi din ele

Prieteni în online sunt, pe twitter sunt tot timpul, sunt căutat pentru ajutor şi mă bucur că-l pot oferi.

Nu mi-am propus să scriu ceva gigant pentru aceşti doi ani dar iată că m-am lungit pentru că sau întâmplat foarte multe. Eu unu îs mulţumit de cum mă organizez aici şi încerc să-mi menţin legăturile peste tot în ţară cu diverşi prieteni. În aceşti doi ani mi-am demonstrat mai ales prin free hugs că totul e simplu atât timp cât vrei şi crezi. Sper ca pe viitor articolele mele să fie mai bune, mai consistente şi să nu renunţ niciodată să scriu.

Ne vedem peste 1 an, până atunci
LA MULŢI ANI | zMAGIC.RO !

Articol aşteptat de mulţi, chiar de foarte mulţi. Azi m-am făcut mai hărnicuţ, am dat puţină culoarea schiţei şi am publicat-o. Enjoy.
———————————————————————————————————————————————

Sub umbrarul luminat de un felinar alburos, mai sunt câteva mese. În jurul lor, munteni stau înceţi, tichit la sfat. Lângă ceteraş, singur un voinic cu privirea închisă, rece. E beat. Ştie că îl privim toţi, dar pare plecat într-o lume al lui.

Îmi îndrept privirea asupra ei. Parcă ne cunoaştem de o viaţă.
Poartă o rochie de culoarea caisei, cu braţele goale, mici şi gingaşe. Pielea netedă şi albă avea luciri de sidef. Toate liniile începeau, fără să se vadă cum, din ocoluri.

Avea obrajii cu limpezimi albicioase, ochii negri, mari ca nişte clasice migdale, sprâncenele firave, subţiri şi uşor ridicate spre tâmple. Nasul, mult depărtat de gură, dar legat de ea printr-un suav sănţuleţ, abia lămurit, era tot aşa de fin şi sigur desenat ca şi buzele, cum îi erau, de altfel, toate trăsăturile, şi dădea o uşoară semeţie întregii figuri.

Pe un fond de lumină cristalină , ca o areolă, aşa cum provoacă intenţionat o lampă obosită, în timp ce obrazul dinspre mine era într-o umbră dulce ca lumina de lună, umerii se afirmau tari, căci, prin albeaţa lor palidă, adunau lumina, aşa cum o adună în rotunjimile lucioase.

Această privire mă lasă perplex, mă depărtez pe spate iar scaunul scârţie. Nu, sigur nu dorm. Am în faţa mea un înger? Mă uimeşte, rămân încremenit.

Mediul călduros şi clasic se transpune cu ajutorul unor valuri de culori. Ajungem într-o livadă, la umbra unui sălcii cocoşată de atâta amar de ani şi de laculeţul tânăr.
În dreapta sunt câteva grămezi de mere, pere şi prune, coşuleţe cu zmeură şi mure, aşezate ca nişte soldăţei. Iau un măr, muşc din el uşor şi o privesc în continuare.

Râdea ca o scolăriţă, măgulită de introspecţiile şi ce-mi poate coace mintea.
Un grain de beaute de o parte şi alta a guriţei, îmbia cu o oarecare familiaritate. De aproape de tot însă, tăria accentuate a trăsăturilor era copleşitoare.

Cerul senin, îi iradia în lumina ochilor şi-i limpezea liniile desenate, pure, cu faţa aurie, pielea de petala unui trandafir galben, aceste trăsături… rămân perplex.

Îmi transmitea “totul” dintr-o singură privire. O privire aparte ce nu poate fi descrisă. O privire… care aş da orice să mă întâmpine în fiecare dimineaţă. Acea privire ce denotă o conştiinţă nepătate, asemenea unui înger ce mediază între divinitate şi mine.
Faptul că mă privea astfel era pentru mine ca o scufundare în apa vieţii.

Măguri verzi stau de veghe. Nu am înţeles ce vrea să-mi spună.A fost o schimbare rapidă ca topirea zăpezii albe într-o livadă de vară. Ceva îmi zice să mă retrag, altfel voi năuci tot.
Plec prăbuşit de tristeţe şi aştept să ne întâlnim…. în parc!

Urmatorul episod. Ea – parc.

post scriptum 1: execut portrete la comandă, pentru nimic, doar fetelor (de ce numa lor? sunt HTS convins); doar câteva poze şi să vedem ce pot scoate din ele

post scriptum 2: timp de creaţie? 3-4 ore, scris pe ritmuri de vibefm, tiesto şi ceva Deadmau5. Reguli de interpretare?

Am ajuns acasă pe la ora 3 dimineaţa după ce am doborât 3pet-uri şi o tonă de chipsuri. Până la 10:32am a fost cale lungă. Ce feste mi-a mai jucat subconştienul? Huh, am subiecte o perioadă.

• Primul a fost foarte confuz, eram singur şi mă plimbam parcă aş fi fost turmentat, priveam dintr-o parte în sus şi parcă aselenizau nişte extratereştrii. A urmat o mică/mare încăierare, am scăpat cu bine.
• În al 2-lea, o fată care o cunosc, P. îmi arăta subtil tocmai ce am scris aici. Uneori şimteam că sentimentele ele sunt pure şi innocente şi astea mă prăbuşea. S-a terminat prin încercarea mea asiduuă de a face totul pe placul ei. Am reuşit? Ve-ţi vedea.
• Al 3-lea a fost extrem de real, unul dintre cele mai bine construite vise care le-am avut. Eram într-un soi de oraş antic, într-o junglă şi eram în continuu atacaţi de tot felul de gorile, târâtoare lei hibrizi şi alte ciudăţenii. Am ajuns într-un fel de labirint şi trebuie să găsim o cheie să iesim, ne-am despărţit dar până la urmă am reuşit să ne găsim unii pe alţii. Cum s-a terminat? Va urma.
  

Am şi alte articole începute, “Ea – portret” şi “Ea – parc” de o frumuseţe covârşitoare. Aştept momentu potrvit să le public, mai trebuie şlefuite niţel.

/*Acest text este o continuare a articolul precedent “Ea şi drumul spre casă“, din seria “introspecţiile subconştientului”.

“Demonul păseşte în spate luându-şi avânt şi sare asupra ei încleştând ghearele. Îl pocnesc drept în creştet, năucitor de tare [...]“

Braţul drept încă se zguduia după impactul dur, degetele sau încordat încă o dată şi scrâşnind din dinţi, i-am trimis un pumn la baza capului. L-aş fi putut despica dintr-o lovitură cu bâta de stejar, din ghiozdan. L-aş fi putut. Dar nu.

Am crezut că l-am terminat. Aştepta să se ridice, codul etic după care funcţionez nu mă lăsa să-i dau fatalitatea atât timp cât este în genunchi. E mai tare decât cred, şi-a încruntat privirea şi îi simţ furia printre gemete. Am întors trupul să văd daca ea e în siguranţă şi am trezit sub pumnii lui, izbit drept în piept. Mă lovea încontinuu, ca un animal, ar fi vrut să-i mor sub asediul plesniturilor.

Încerc să mă eliberez dar lovitura mişelească primită m-a năucit. Iartă-l pe drac, uite ce păţăşti.

Zapada topidă de un vulcanic sânge proaspăt ce-mi invadase corpul forma o imagine sinistră, mă prăbuşeam cu ochii înlăcrimaţi, cu gândul şi privirea la ea. Aş fi vrut să dorm, să dorm..

…

Îmi strâng fiecare fărâmă de putere din corp şi scremându-mă încerc pentru ultima oară să mă eliberez. Gândul la ea mă face zdravăm şi-ncep a-l pocni eu pe el, atât de intens şi atât de tare încât capul i se afundă în stratul de omăt. A dispărut sub ultimul cot criant, drept în piept.
A dispărut.

Eram răvăşit, încercam să mă adun. Mi-a sărit în braţe ţipând într-un fel de bucurie înăbuşită de plâns şi lacrimi. Numai ştiu ce s-a întâmplat de aici, nu-mi amintesc exact ce am visat, dar m-am trezit în faţa casei ei.

Am lasat-o jos, am zis noapte bună. Suav, ale ei buze delicate au acoperit fruntea mea, intens şi pline de emotivitate covârşitoare.. L-a prelungit ca să treacă în el o bună parte din sufletul ei plin de înduioşare. Aştept zvâcnind să intre în casă. Apoi, cu paşi grei, cu umerii lăsaţi, cu braţele la inaintere, am plecat să-mi înfrunt himerele, până acasă.

Capul începe a-mi răsuna o melodie cunoscută. Ştiam că va fi ultima mea seară pe pâmânt. Hâdul vrea revanşa şi nu vine singur, sunt sigur. Dacă nu vine AA. voi muri singur.

(îl voi scrie în zilele următoare )

Articole precedente din seria aceasta:
Vis efemer #1 – Ea – plecare
Vis efemer #2 – La şcoală

O lumină roşiatică pâlpâia în jurul neonului troienit. Priveam în sus la spirala de fulgi ce-mi jucau feste în negrul cerului. Simţeam vântul ocolindu-mă gentil, braţele purtate uşor iar timpul parcă s-a oprit. Mă simţeam frugal, dornic să ramân sclav pe veci dansului feeric al lor.

Oftez prelung şi caut urmele care le-am pierdut cu ochiul. Fulgii le acoperă, trebuie să mă grăbesc. Mă simţeam uşor obosit, aspiram imbold din’nauntru.

Ecouri, din ce în ce mai puternice, se spărgeau în capul meu. Bocete. Ale cui, unde, cum, de ce? Mergea plângând în pumni, vărsând lacrimi care le simţeam arzând în mine. Erau prea sincere, prea pure.

“Emi..e….ee… a fost… o loveşte… nuştiu unde e.. mă tem…mi-e frică! …..” şi a întins braţele, cuprinzând gâtul meu, strângându-l puternic. Ochii ei superbi erau acum roşii de la plâns şi citeam pe faţa ei o frică şi o spaimă care mă clătinau din temelii. Tremuram, încercând să mă adun. Simţeam cum inima pompa adrenalină şi vasele de sânge se încordau să ajungă la fiecare celulă, la fiecare filament, la fiecare părticică din corpul meu.

Aş fi vrut să mă divid, să plec, să o salvez, dar nu puteam alege. Apare AA. ,prietenul meu cel mai bun. Ne înţelegem din priviri, ne dăm salutul frăţesc apoi el coboară ca vântul la vale, în căutarea celeilalte.

“Am un singur lucru de făcut, trebuie s-o duc acasă! Trebuie.”
Am luat-o în braţe şi păşind temeinic pe drumul din piatră cubică, am pornit spre casa ei, un loc ce-mi vântura fiori pe şina spinării. Mă simţeam mai nervos ca niciodată, m-i sau aprins călcâiele.
Plângea în continuare, suspinând tăios în braţele mele. Îmi simţeam ochii umezi, spatele încordat şi mânuţele ele strângându-mă cu foc.

Drumul era anevoios, raza orizontului aproape nulă, fulgii alunecau pe pârghii de sus puse.

Suflam greu cam un taur. Aerul rece se izbea de pieptul meu, brăzdând faţa mea cu niţel ger.
Era ultima etapă a drumului, locul cel mai periculos, perfect pentru o ambuscadă. Nu ştiam cu ce mă confruntam, nu ştiam la ce să mă aştept dar pumnii mei erau pregătiţi. La fel şi bâta din lemn de stejar ce o aveam în ghiozdan.

La jumătatea coborâşului simt un dup pe lângă mine. Adrenalina e explodat în mine, am apropiat-o pe ea la pieptul meu şi colţul ochilor urmăreau orice mişcare în jur. M-am oprit, aşteptându-l.

O fiinţă hidoasă urca la deal cu braţele lăsate, capul în jos. Avea un spate imens, de la depărtarea părea un soi de om. Ştiam că el este. S-a oprit la 20 de paşi în faţa mea, împingând abur pe nările hâde, ridicând privirea în care scormoneau 2 ochi în întregime negri.

Îl simţeam mai puternic ca mine. Mai rapid, mai viclean. Am lăsat fiinţa care o protejam jos, cu telefonu tinând numărul “1″ apăsat, zicându-i să se depărteze, înţelegând un noiam de lucruri din ochii mei.

Demonul se uita la ea cum se retrage, ajungându-i balele până în pâmânt. Ar fi vrut să sară pe mine, dar nu eram obiectivul lui. Am încremenit văzundu-l cum o priveşte. Ochii m-i se bulbucau în cap, simţeam venele pocnind. “Singura şansă a mea e să fiu mai inteligen. Îl omor, ÎL OMOR!”.

Demonul păseşte în spate luându-şi avânt şi sare asupra ei înclestând ghearele. Îl pocnesc drept în creştet, năucitor de tare [...]

Episodul următor – Ea şi confruntarea

(mâine sau poimaine, 05-06.02.2010)

“Încă nu am scăpat, cerberii mă urmăresc. Dacă nu vine AA. ,voi muri singur [...]“

Metanphetamine effect.

Eram eu. Cred. Stăteam într-o bancă făcută dintr-o tăbliţă albă cu picioare de lemn proaspăt. Eram în spatele clasei, exact pe locul unde stau la şcoală. De ce? Nici eu nu ştiu. Un fel de adiere îmi biciue faţa şi după ea un damf de iasomnie.

Mă uit pe fereastra deschisă.. câteva raze de lumină mă atingeau şi apoi dispăreau. Închid ochii. Începe a ploua. Stropi mari şi reci pocneau în acoperişul de tablă al şcolii. Parcă îî simt zvâcnind prin mine. Mie frig.

Era plin de elevi şi eleve. Clasa răsuna de vorbe, triluri,  şoapte care nu le înţelegeam. Pentru mine, e atât de linişte încât îmi simt răsuflarea pătimaşă şi grea ca un munte peste umerii mei.
Simt cum de sus nişte ochi uriaşi îmi urmăresc fiecare mişcare.

Pe lângă banca mea trec două fete ce mă ţintuiesc cu privirea. Nu le cunosc, dar glasul meu scârţâie timid în prezenta lor. Se opresc în faţa mea, mă salută, chicotind. Zic “Salut”, dând din cap ostentativ. Se pare că ne cunoaştem de o viaţă după monologul ulterior. Ce se petrece?

Pun capul pe bancă, ca şi cum ai scoate un aparat din priză, aşa au dispărut toţi. Numai era nimeni.De ce? Survine un filament de lumină roşiatică, excesiv de difuză, la capatul braţului stâng. Un neuron îmi declansează susţinerea energetic. Mă simt obosit. Încerc să inchid ochii, sorbind cu sete mult aer,  să îmi iau un moment pentru mine.

Simt pe cineva cum îmi pune mâna pe umărul drept. Mă cutremur. Ce vrea de la mine, cine o fi? Refuz să scot bărbia din piept şi să deschid ochii. Un glas vibrează încet, “Sunt eu!”. Toată suflarea vieţii m-i sa urcat în obraji şi mă simţeam străpuns cu o mie de ace minuscule. Deschid ochii şi mă uit la ea, dintr-o parte.

Mă simţeam străin iar prin sinapsele mele circula câteva cuvinte care nu le puteam rosti. Ne uitam unul la altu, parcă mai timizi ca niciodată. Ea se leagănă uşor din trup, ronţâind gingaş un baton de ciocolată. “Vrei?”. Am muşcat o bucăţică mică. Excesiv de dulce, cu o esenţă puternică.

Mă uit zâmbind uşor la ea. Ce se întâmplă? Aş fi vrut să mai fac o incercare să-i zic ceva, dar ochii ei  mă priveau stingheriţi, parcă mai cuminţi ca niciodată . Mă simţeam vinovat.

Îmi zâmbeşte, mâna ei de o intensitate deosebită atinge degetele mele.

M-am trezit. E vineri.

post scriptum 1: dragi colegi din blogosferă, dacă v-aţi apucat a scrie un text, scrieţi-l fluent. Nu mergeţi la baie, nu mers la frigider după o sticlă de cola, nu tu răspuns la interfon. Staţi şi scrieţi. Cel mai bine.

post scriptum 2: proces de creaţie, estimativ 3-4 ore.

post scriptum 3: v1 quote “and that’s because memories still torment me, because they can’t dissapear”.

(C) Gavriluţă Emanuel – ianuarie 2010

//înainte de a citi acest articol, te rog dă play la melodia de mai jos.
James Blunt – Goodbye my lover

Zăboveam de mână, cu picioarele în afara zidului cetăţii şi priveam spre linia orizontului. Piatra aspră, rece şi umedă învăluie culorile păturii de muşchi verde, parcă vrea să mă trezească la viaţă..
Simt cum o nălucă ne priveşte mereu. Un dup mă face să tremur… Mă uit spre tine, te uiţi spre mine şi-mi strângi mâna puternic. Te cheamă. “Parcă nu vroiam să-ţi dau drumul la mână, niciodată”.

Un covor de frunze subţiri acoperea sufletele neînsufleţite de mai jos, corpul lor se descompun. Acel câine, turbat, hidos, dădea târcoale cu balele în colţul gurii, salivând, aşteptând să cădem şi noi în mrejele lui, să îngroşăm rândurile celor putreziţi pe dinauntru. Între timp, îşi înfinge colţii în ceea ce este, sau pare a fi un plămân vineţiu..

Îți țineam mâna strâns într-a mea, era rece, îți era frig. M-am aplecat spre tine, încercând să te iau în braţe.. dar ai început să te transformi. Deveneai un nor de fum gros şi m-i te scurgeai printre degete. Încercam cu disperare sa te prind, dar nu reuseam şi am izbucnit în plâns.. Te duceai plimbată de vântul tomnatic care ne stăpânea..

Ai plecat fără să te uiţi înapoi și m-ai lăsat să văd singur apusul greoi al soarelui anemic, m-ai lăsat singur printre mortăciunile cetății, ale vieţii. Simteam cum se zdrobeşte sămânţa vieţii in mine.

Îi simt cum mă cuprind și încep să mă tragă în jos și pe mine. Și-a înfipt adânc colții-n mine și sfâșie cu poftă, nemilos, din carnea crudă. Ar trebui să mai țip de durere, dar nu o fac, nu vreau să te deranjez din zborul tău…

post scriptum: si e doar o monstră din visele care mă chinuie de câteva zile..